Inca nu pot sa imi dau seama daca mi-a placut sau nu la Social Good Summit anul acesta. De la a urmari evenimentul de la distanta, din Europa, pana la a fi printe cei prezenti in sala in timpul discutiilor, curiozitatea mea a fost la maxim sa experimentez pe propria piele ce inseamna Social Good Summit.A fost multa energie/miscare/vitalitate printre participanti. Cele 3 zile au insemnat cat de rapid poti sa scrii un text de 140 de caractere pe Twitter, cate poze cu prezentatorii poti sa incarci pe Instagram, cate citate din discursuri poti sa imparti cu ajutorul Facebook si de cate ori apari in filmul zilei de la Mashable pe Vine. Mai précis, totul a fost dominat de social media. Pentru prima data, nu a mai contat cu cati oameni ai discutat in timpul conferintei despre proiecte comune, ci mai important a fost cu cat a crescut numarul de “followers” al contului de Twitter. Acel sentiment cat esti singur insa inconjurat de o multitudine de oameni. A fost vorba despre tine, ca participant, si relatia cu laptopul/smatphone-ul/tableta.
Practic, am asistat la 3 zile de un sir de prezentari la foc continuu despre cat de buni suntem la a rezolva toate probleme cu care ne confruntam, momente de incantare cand apar personalitati publice/VIP-uri pe scena (vezi Ian Somerhalder) si oportunitati de a face o poza cu acele persoane publice. Mi-a lipsit o conversatie mai structurata despre rolul technologiei in a facilita dezvoltarea sociala a comunitatilor locale, mi-au lipsit niste obiective mai concrete de atins cu aceste serii de prezentari si, in fine, mi-a lipsit acel moment de reflectie despre tot ce am vazut/ascultat in timpul evenimentului. Si nici macar nu am o poza cu o celebritate *sigh*…
Am invatat, totusi, o lectie – vezi titlul articolului.